Gospodăria sârbească – femeia re-crează lumea

Gospodăria sârbească din zona Clisurei Dunării, e un cântec frumos al tuturor țărăncilor pricepute la tors și țesut, asemeni unor Penelope: la fel ca țărăncile românce, și sârboaicele îmbrăcau cu pânza țesută de mâinile lor întreaga familie. Femeile melițau cânepa, o pieptănau cu trei piepteni cu dinți din ce în ce mai deși, o făceau fuior și o torceau din caierele legate de furcă; firul era urzit și apoi țesut la războaie de lemn care nu lipseau din nici o casă. Pânza era croită apoi în hainele necesare familiei iar cea frumos ornamentată înveselea casa și făcea din fata de măritat pricepută o partidă râvnită de feciorii satului. Dacă în aceeași gospodărie ajungeau să locuiască o bunică, o mamă și mai multe fete, erau puse chiar două războaie de țesut. Femeile lucrau la lumina lămpii și se spune că atunci când terminau, noaptea târziu, se culcau doar pe marginea patului, să le fie ușor dimineața să se scoale repede...

Femeile au născut mereu lumea și au re-creat-o mereu: mai întâi prin copii, apoi prin nesfârșita țesere a pânzei. În motivele chilimurilor bănățene redescoperim lumea în toată splendoarea ei: copacul vieții, funia destinului, frunzele și florile din grădina de lângă casă, spicul dătător de pâine, cocoșul matinal și, deasupra tuturor, bărbatul și femeia. Totul în culorile vieții și a morții, după caz.

Și cum în universul țăranului totul se mișcă cu ajutorul lui Dumnezeu dar, totodată, lumea întreagă e orânduită ritual, și pentru că orice ritual e reglementat de instanțe supraumane, femeile nu torceau marțea și joia seara, amenințate fiind de Marțolea și Joimărița... Dar în celelalte seri erau libere să folosească firele toarse din caierul de cânepă sau lână nu doar la țesut pânza, ci și la urzit destinul: întorceau firul de pe fus ca să întorcă din drum feciorii, îi legau simbolic pe aceștia cu firele toarse de hornul casei sau aruncau câlții în foc ca să aprindă dragostea. Un eveniment special era confecționarea cămășii ciumei, atestată și în Banat: nouă femei iertate, bătrâne, fără bărbat, se întâlneau la o casă și într-o singură noapte torceau, țeseau, croiau și coseau o cămașă frumoasă pentru ciumă, pe care o lăsau la marginea hotarului, pentru ca ciuma, trecând pe acolo, să fie tentată să îmbrace cămașa cea frumoasă și să plece, mulțumită, în altă parte...

Noi, modernii, cumpărăm hainele și nu ne îmaginăm cum se țesea altădată, dar în casa sârbească din muzeu vizitatorii își pot încerca abilitățile și îndemânarea și vor fi, cu siguranță, încântați.